A Poem Without an End

Vise îmbâcsite de utopii negre

Cu demențe pictate pe pereți nauciți de timp

Și țipete ascunse printre dărămături.

Mușc din nori și beau din zile pierdute

Fără să clipesc.

Ochii sunt niște ferestre cu draperii străvezii,

Geamurile sparte păstrează tăcerea unei neputințe,

Fisurile pereților vorbesc în șoaptă despre ani trecuți.

Sufletul atârnă de amintiri a căror substanță

Conturează o nouă formă a conștientului.

Camera se descompune în realități profunde

Iar tu, nu ești aici.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s