there’s a light that never goes out.

 

     Stăteam amândouă pe jos în hol rezemate de perete și ne holbam la fumul ce ieșea din țigările care se fumau singure în mâinile noastre. Casa era învăluită într-un fum foarte dens, fumasem mult prea mult. Timpul aproape că stătea în loc. Aruncam pe furiș câte o privire ceasului care zăcea undeva pe jos în camera alăturată fără să disting timpul exact. Andreea era căzută pe gânduri. Destul de încruntată, își scutură capul și mă întrebă pe un ton serios și răgușit :

-Cât e ceasul? După care încercă să-și drege glasul.

– Habar n-am…  

Aruncă o privire leneșă ceasului și apoi își rostogoli ochii înapoi către mine. Nu eram atentă la ea, mă uitam pe geam, îmi captase atenția un nor cu o formă ciudată de pe cer. Nu știu din ce motiv eram foarte fascinată de el. Andreea scăpase un chicot din strânsoarea buzelor, luă perna de lângă ea și mi-o aruncă fix în față.

– Niciodată nu ești cu totul în aceeași încăpere cu mine. Zâmbea.

-Scuze, dar crede-mă că sunt. Bine, cel puțin încerc…

Se uită iar înspre ceasul din camera alăturată.  După felul în care și-a dat ochii peste cap, mi-am dat seama că nu mai putea rămâne pentru mult timp. Trebuia să plece la lucru. În ultima săptămână avusese o groaza de necazuri cu job-ul, se gândea serios chiar să renunțe la el deși asta ar fi însemnat niște schimbări majore în viața ei și nu era tocmai genul de persoană să se adapteze ușor unor noi schimbări sau rutine. Detesta rutina. Se ridică în picioare, lovind cu un picior scrumiera de lângă ea:

-Mă duc să fac niște cafea, bănuiesc că vrei și tu.

-Nu…defapt da, da, chiar vreau. Încercam să-mi ies din starea aia aiurea.

-Băi, orice ar fii, știi foarte bine că poți să-mi spui. Te deranjează ceva? Defapt reformulez, la ce mama naibii te gândești atât?!

-Uite care e faza. De ceva timp încoace am numai coșmaruri tâmpite, pe care nu pot să mi le amintesc dar mă afectează al naibii de mult. Și știi care e partea aiurea? Nu îmi amintesc ce naiba visez și totuși simt că mă afectează al naibii de tare. Adică e super aiurea,știi?

Lăsase cafeaua deoparte și mă privea serioasă.

– Și nu îți amintești absolut nimic, nici un detaliu, orice.

-Nimic. Mă ridic de jos.

 -Hm. Cred că o iei razna.

-Nu mă ajuți deloc.

-Drago. Nu ți-ai găsit persoana potrivită pentru idei de getting over. Știi bine , dacă vrei să auzi chestii crappy legate de fericirea supremă, dacă o fii existând, vino la mine, ai toată susținerea mea. Dar nu îmi cere idei la astfel de capitole. 

-Încă nu mă ajuți. Știi? Mai bine lasă, hai să schimbăm subiectul.

Mă uit iar înspre ceas deși din unghiul ăsta nu reușeam să-mi dau seama de oră.  Uitase cafeaua pusă la fiert şi dăduse în foc. Nu reacționase deloc, rămăsese cu privirea pironită într-un loc. Mă ridic să opresc focul la cafea și o îmbrățișez.

-Vezi că întârzii la lucru.

S-a smuls dintr-o mișcare din brațele mele și a început să fugă ca o nebună prin casă. M-am așezat la masă și mi-am aprins o altă țigară. După câteva minute se întorsese înapoi în bucătărie, cu părul vâlvoi și pe jumătate îmbrăcată. Îmi luase țigara din mână li începuse să fumeze din ea, după care o stinge și o aruncă în scrumieră. Mă sărută pe frunte, își așează și ultimele haine pe ea și iese grabită pe ușă, strigând după mine în timp ce cobora scările:

-Vin imediat. Nu pleca nicăieri!

Închid ușa în urma ei și mă întorc în bucătărie. Mă așez cu capul pe masă , îmi simțeam ochii arzând de oboseală.  Sună telefonul. Era el. Ridic telefonul de pe masă și îi răspund:

– Vreau să ne vedem.

intro.

   3:42 am. Mă ridic în capul oaselor și mă sprijin de perete, transpirată și cu inima bătându-mi nebună în piept. Încă aveam în urechi căștile, adormisem ascultând o porcărie de audiobook pe care o descărcasem înainte să merg la culcare , Joseph Murphy- The power of your subconscious mind, neștiind ce să mai ascult ca să adorm. Avusesem un coșmar, dar de data asta a fost unul care m-a stors complet de vlagă. M-am frecat la ochi și m-am uitat în jur încercând să disting prin beznă ce aveam în jur. Era camera mea neschimbată, nu știu din ce motiv mă așteptam să o văd schimbată. Pisica mea Ozzy dormea în continuare pe perna mea, nederanjată de mișcările bruște pe care le făcusem când mă lipisem de perete. Cred că era și ea în lumea ei pisicească de vise. Mi-am îndreptat ochii către geam care mai era din când în când slab luminat de farurile unor mașini care treceau pe stradă. Era atât de liniște, chiar și pentru ora aia. Auzeam zgomotul sângelui în artere, zgomot cu care mă obișnuisem atunci când mă trezeam noaptea singură.

   3:45 am. Simțeam un gol mare ca pe culoarele de la metrou când nu mai e nimeni în jur. Încercam să-mi amintesc ce am visat dar în cap aveam doar un amalgam de cadre și de secvențe și nu reușeam să îmi amintesc ceva clar. Hm, mai bine, ar trebui să învăț să le ignor, cred …

   3:50 am. Stăteam cu capul rezemat pe genunchi așteptând parcă în orice clipă să adorm. Vroiam să fumez dar nu mai aveam nici o țigară și nici un magazin deschis la ora aia. Am oftat. Ozzy se întorsese pe partea cealaltă . Mă întind lângă ea și încerc să adorm. Nu vreau să mai visez, nu vreau să mai visez …nimic…

   3:54 am. 

un alt fel de punct.

    Cred că îmi lipseşte punctul.Şi chiar de l-aş avea,n-aş ştii să-l folosesc… (decât de trei ori, câteodată, cum spunea Adina).

    La 5 dimineața am hotărât să dau pătura deoparte, după o altă noapte în care capul nu m-a prea lăsat să dorm și în care am realizat că încetul cu încetul mă obișnuiesc cu așa zisa “rutină”.  Nu știu cum am reușit între periatul părului, îmbrăcat și dibuit după un ruj să șterg din minte toate imaginile de seara trecută. M-am îndreptat repejor către ușă. De-abia răsărise soarele și eu ies din casă cu fața amorțită de oboseală. Am decis sa dau o tură prin oraș pe jos.

    Ajunsă la capătul străzii, mă opresc la trecerea de pietoni așteptând să se facă semaforul verde. Aveam mintea goală, nu mă puteam gândi la nimic și întorceam capul robotic în stânga și în dreapta. Lângă mine erau niște tipe care vorbeau foarte tare, parcă să le audă toată lumea. Discutau aprins  despre cât de rău a ajuns omenirea și cum o să ne ducem naibii cu toții. Am zâmbit amuzată.  Erau la câțiva centimetri de mine, le simțeam parfumul  umplând aerul cu genul acela de aromă greoaie pe care o au mostrele de parfum din reviste. Verde. Traversez  grabită strada, aproape alergând, deși nu aveam nici o idee încotro mă îndreptam. Scot din reflex telefonul din buzunar , nu mă atinsesem de el de seara trecută. Era închis. Când naiba îl inchisesem? Probabil mi s-a dus bateria iar. Îl deschid, bateria era intactă.  Aveam câteva mesaje de la el. Încetul cu încetul îmi aminteam tot filmul de aseară.  Verific și jurnalul de apeluri , văzusem o convorbire de vreo 20 de minute undeva pe la 2 noaptea. Nu îmi aminteam nimic legat de asta. Știu doar că aseară  ne certasem și eu hotărâsem să nu-l mai văd niciodată. Mă opresc în loc, arunc telefonul înapoi în buzunar și încerc să mă adun și să îmi dau seama ce naiba fac.

   La câțiva metri de mine era o femeie bătrână îmbrăcată destul de neglijent și cu o alură maniacă, arătând totuși destul de serioasă. Puteam să jur că o aud recitând paragrafe din Hamlet de Shakespeare. În stânga mea, un tip așezat pe o bancă râdea în spatele ziarului cu ochii pironiți spre femeia cu aspect neglijent. Pe prima pagină a ziarului se putea citi de la o poștă headline-ul : “Oana Zăvoranu continuă războiul cu fostul soț”. Titlul ăsta mi-a amintit de ce nu citesc niciodată ziarul. Mă durea capul îngrozitor. Bag iar mâna în buzunarul de la hanorac cotrobăind după mp3. Îmi pun rapid căștile în urechi și dau play la ultima piesă.  Alt-J – Matilda . Am zâmbit, nu apucasem să-i mulțumesc Adinei pentru piesă.

  Ajunsesem într-o intersecție.   Treceam printr-un continuu shuffle cerebral. Zgomotul din trafic îmi acoperea muzica din căști. Vroiam să vorbesc cu cineva. M-am gândit pentru un moment să o sun pe Diana, dar știam că e mult prea dimineață pentru telefoane de dragul unei conversații așa că am renunțat la idee. Scot totuși telefonul iar și mă zgâiesc la ecran. Primisem iar un mesaj de la el, se pare că nu auzisem telefonul. De data asta nu am stat prea mult pe gânduri și am deschis mesajul să-l citesc.

Uită-te în spate.