Titlu.

Nu mi-am dorit niciodata sa aflu cum e sa oferi totul cuiva si sa nu fie indeajuns. Mereu credeam ca daca tu, ca om, arati recunostinta si oferi tot ceea ce esti persoanei care iti imblanzeste zilele crunte, va fi suficient. De aceea am dat, si am dat…si am dat, pana nu am mai avut ce sa dau. Atunci am realizat ca in momentul in care te dai pe tine cu totul, tu ramai fara nimic. Ramai fara camaruta aia din tine in care te refugiai de fiecare data cand voiai sa fii singur, ramai fara suflet in tine, ramai fara vlaga.  Nu trebuie sa lasi niciodata pe nimeni sa calce in camera aia din tine, tine-o doar pentru tine si atat. Sa fie locul tau de refugiu. Pentru ca daca lasi pe oricine acolo, o va murdari si nu va mai fi a ta. Nu vei mai avea unde sa te duci atunci cand esti asurzit de tot ce e in jurul tau. Cum a spus o prietena, sa nu ai incredere niciodata intr-un om dezbracat care iti ofera o haina. Iubeste-te mai intai pe tine, si apoi pe altul. M-am iubit si deziubit de atatea ori incat am uitat ca nici pe mine nu ma pot iubi in fiecare zi. Dar pe tine pot.

Dar ce se intampla atunci cand omul pe care il iubesti fuge de tine? Si nu pentru ca nu te iubeste, ci pentru ca e pierdut in lumea asta. E pierdut in el. Nu stie cum sa te iubeasca, cum sa iti vorbeasca. Ce faci atunci cand ii esti alaturi si sfarsiti mereu in a va arunca cuvinte ca de pe un tarm pe altul. Ce faci cand realizezi ca omul pe care il tii de mana, se opreste in drumul vostru la primul zid aparut si incepe sa se dea cu capul de el? Ii dai drumul? Ii dai drumul la mana si te uiti la el cum se da in mod repetat cu capul de zidul ala? Ce faci atunci cand tu ii arati usa de langa zid iar el in schimb se bucura de fiecare cap dat de zidul ala si nu isi schimba directia? Ce fac? Nu stiu. Sunt foarte multe ziduri in viata, stii. Asta nu e primul si nici ultimul. Te vad cum zambesti psihotic la durerea pe care ti-o provoaca zidul ala si realizez ca nu esti persoana cu care mi-am inceput drumul. Nu pot sa te trag dupa mine