intro.

   3:42 am. Mă ridic în capul oaselor și mă sprijin de perete, transpirată și cu inima bătându-mi nebună în piept. Încă aveam în urechi căștile, adormisem ascultând o porcărie de audiobook pe care o descărcasem înainte să merg la culcare , Joseph Murphy- The power of your subconscious mind, neștiind ce să mai ascult ca să adorm. Avusesem un coșmar, dar de data asta a fost unul care m-a stors complet de vlagă. M-am frecat la ochi și m-am uitat în jur încercând să disting prin beznă ce aveam în jur. Era camera mea neschimbată, nu știu din ce motiv mă așteptam să o văd schimbată. Pisica mea Ozzy dormea în continuare pe perna mea, nederanjată de mișcările bruște pe care le făcusem când mă lipisem de perete. Cred că era și ea în lumea ei pisicească de vise. Mi-am îndreptat ochii către geam care mai era din când în când slab luminat de farurile unor mașini care treceau pe stradă. Era atât de liniște, chiar și pentru ora aia. Auzeam zgomotul sângelui în artere, zgomot cu care mă obișnuisem atunci când mă trezeam noaptea singură.

   3:45 am. Simțeam un gol mare ca pe culoarele de la metrou când nu mai e nimeni în jur. Încercam să-mi amintesc ce am visat dar în cap aveam doar un amalgam de cadre și de secvențe și nu reușeam să îmi amintesc ceva clar. Hm, mai bine, ar trebui să învăț să le ignor, cred …

   3:50 am. Stăteam cu capul rezemat pe genunchi așteptând parcă în orice clipă să adorm. Vroiam să fumez dar nu mai aveam nici o țigară și nici un magazin deschis la ora aia. Am oftat. Ozzy se întorsese pe partea cealaltă . Mă întind lângă ea și încerc să adorm. Nu vreau să mai visez, nu vreau să mai visez …nimic…

   3:54 am. 

un alt fel de punct.

    Cred că îmi lipseşte punctul.Şi chiar de l-aş avea,n-aş ştii să-l folosesc… (decât de trei ori, câteodată, cum spunea Adina).

    La 5 dimineața am hotărât să dau pătura deoparte, după o altă noapte în care capul nu m-a prea lăsat să dorm și în care am realizat că încetul cu încetul mă obișnuiesc cu așa zisa “rutină”.  Nu știu cum am reușit între periatul părului, îmbrăcat și dibuit după un ruj să șterg din minte toate imaginile de seara trecută. M-am îndreptat repejor către ușă. De-abia răsărise soarele și eu ies din casă cu fața amorțită de oboseală. Am decis sa dau o tură prin oraș pe jos.

    Ajunsă la capătul străzii, mă opresc la trecerea de pietoni așteptând să se facă semaforul verde. Aveam mintea goală, nu mă puteam gândi la nimic și întorceam capul robotic în stânga și în dreapta. Lângă mine erau niște tipe care vorbeau foarte tare, parcă să le audă toată lumea. Discutau aprins  despre cât de rău a ajuns omenirea și cum o să ne ducem naibii cu toții. Am zâmbit amuzată.  Erau la câțiva centimetri de mine, le simțeam parfumul  umplând aerul cu genul acela de aromă greoaie pe care o au mostrele de parfum din reviste. Verde. Traversez  grabită strada, aproape alergând, deși nu aveam nici o idee încotro mă îndreptam. Scot din reflex telefonul din buzunar , nu mă atinsesem de el de seara trecută. Era închis. Când naiba îl inchisesem? Probabil mi s-a dus bateria iar. Îl deschid, bateria era intactă.  Aveam câteva mesaje de la el. Încetul cu încetul îmi aminteam tot filmul de aseară.  Verific și jurnalul de apeluri , văzusem o convorbire de vreo 20 de minute undeva pe la 2 noaptea. Nu îmi aminteam nimic legat de asta. Știu doar că aseară  ne certasem și eu hotărâsem să nu-l mai văd niciodată. Mă opresc în loc, arunc telefonul înapoi în buzunar și încerc să mă adun și să îmi dau seama ce naiba fac.

   La câțiva metri de mine era o femeie bătrână îmbrăcată destul de neglijent și cu o alură maniacă, arătând totuși destul de serioasă. Puteam să jur că o aud recitând paragrafe din Hamlet de Shakespeare. În stânga mea, un tip așezat pe o bancă râdea în spatele ziarului cu ochii pironiți spre femeia cu aspect neglijent. Pe prima pagină a ziarului se putea citi de la o poștă headline-ul : “Oana Zăvoranu continuă războiul cu fostul soț”. Titlul ăsta mi-a amintit de ce nu citesc niciodată ziarul. Mă durea capul îngrozitor. Bag iar mâna în buzunarul de la hanorac cotrobăind după mp3. Îmi pun rapid căștile în urechi și dau play la ultima piesă.  Alt-J – Matilda . Am zâmbit, nu apucasem să-i mulțumesc Adinei pentru piesă.

  Ajunsesem într-o intersecție.   Treceam printr-un continuu shuffle cerebral. Zgomotul din trafic îmi acoperea muzica din căști. Vroiam să vorbesc cu cineva. M-am gândit pentru un moment să o sun pe Diana, dar știam că e mult prea dimineață pentru telefoane de dragul unei conversații așa că am renunțat la idee. Scot totuși telefonul iar și mă zgâiesc la ecran. Primisem iar un mesaj de la el, se pare că nu auzisem telefonul. De data asta nu am stat prea mult pe gânduri și am deschis mesajul să-l citesc.

Uită-te în spate.

nonsens.

Îmi vine să mă urc pe stânca celui mai abrupt munte și să-mi plâng dorul, dragă C. Nu. Aici nu e vorba de lașitate, aici e vorba de resemnare, am pus capăt luptelor cu morile de vânt. Nu mai pot și admit asta, am și eu limitele mele, dacă vreau să mai fiu om trebuie să trag linie aici. Asta se întâmplă dacă am prea multe așteptări sau mai bine zis vise. Un om nu-și poate trăi viața numai din vise, ar fi un comatos legat de aparate. Nu e vorba că dramatizez, la dracu, dacă aveam chef de drame mă duceam la teatru. Sunt o femeie nebună care este afectată de nebunia din jurul ei, de lumea care se îneacă în superficialitate si cretinism sporadic, și chiar înaintează persuasiv în asta. Crede-mă ca tot vinul roșu din lume nu m-ar face să vorbesc mai sincer de atât. aberez și îmi place. Mă simțeam și eu datoare să îți spun concluzia mea chiar dacă nu e croită fix pe subiectul tău. Suntem cu toții demenți, care mai de care mai precoce.

Tot ce vreau să știi este că în tot bulșitul ăsta, cu tot cretinismul de care dau dovadă acum, cu mâna pe inimă îți spun că încă mi-aș sacrifica sistemul nervos cu toate terminațiile lui ca să te am alături, my dear. Îmi doresc uneori să sting totul așa cum sting și țigara asta în scrumiera din fața mea dar cred că mi-aș pierde și ultima fărâmă de nonsens. Îți iubesc sufletul la fel de mult precum îți iubesc și chipul ăla perfect., îmi faci sufletul să zâmbească sub toate contururile existente. Ține minte, dragă C., “nu rupe firul prieteniei, fiindcă dacă-l vei lega din nou va rămâne nod.”

i give up.

Am impresia că îmi joc din ce în ce mai prost propriul rol.Un buzunar plin de vise și o cărare în față . Strigătul meu pentru dreptate și pace s-a rătăcit printre străzi apuse și fețe mult prea cunoscute, printre sticle de bere vărsate.De ce rănim cu-atâta amar? De ce câștigăm o luptă doar ca s-o mai ducem o dată? Scutiți-mă de orgia voastră de acuze.

…Exista un antonim pentru deja vu. Acesta e jamais vu. Ca atunci cand te vezi cu aceiasi oameni sau vizitezi aceleasi locuri, iar si iar, dar de fiecare data e ca si cum ar fi pentru prima oara. Toata lumea ti-e straina. Intotdeauna. Nimic nu ti-e familiar.